O bună comunicare între
elevi şi profesor depinde în mare parte de abilităţile şi vocaţia celui
din urmă. Este de datoria profesorului să le stimuleze interesul elevilor
prin diferite tehnici şi metode, să îi ajute să gândească liber, pentru
că ei să aibă curajul să-şi expună propriile idei în faţa clasei, să îi
provoace la concurenţă şi să îi încurajeze pe cei timizi.
Profesorul este cel care
întroduce elevii într-o lume nouă: cea a cunoaşterii. A fi profesor nu înseamnă doar a avea o
meserie, nu reprezintă doar un statut în societate, nu înseamnă doar a
prezenta informaţiile în faţa elevilor şi a le evalua cunoştinţele. Dacă
nu ai vocaţie pentru această meserie, nu vei fi niciodată un profesor
bun.
Un profesor bun nu se
rezumă la a-şi preda strict materia în faţa elevilor, ci el urmăreşte
modul şi nivelul de înţelegere al informaţiilor de către aceştia şi dacă
e nevoie de explicaţii suplimentare, le va oferi ori de câte ori va fi
cazul.
Şi totuşi, meseria de
profesor nu se rezumă nici la acest nivel.
Profesorul adevărat nu-şi
poate permite să spună că este obosit, că a avut o zi proastă, că are
probleme familiale sau personale, că şi-a pierdut răbdarea, etc. Înainte
de a intra pe uşa clasei, el trebuie să-şi lase toate problemele,
neplăcerile, neimplinirile, neputinţele,.. la uşa! Şi când va apărea în
faţa elevilor, el trebuie să prezinte o ţinuta demnă şi o faţa senină,
bazandu-se pe autocontrolul dat de funcţia sa de profesor, dar şi de
statutul de om. O lecţie prezentată la nervi, cu stres sau slăbiciune
fizica evidentă, nu va fi una plăcută nici pentru profesor, dar nici
pentru elevi. Starea profesorului va fi resimţită şi de către auditoriul
sau, iar urmările unei asemenea atitudini nu sunt dintre cele plăcute.
Pentru a fi un profesor
bun şi pentru a avea elevi buni care să facă faţa cu succes cerinţelor
actuale şi de viitor, trebuie că mai întâi să stăpâneşti foarte bine
materia sau materiile pe care le predai. Nu poţi să pretinzi elevilor să
ştie ceea ce nici tu nu ştii. Nu poţi să-ţi permiţi să fii pus în faţa
unei probleme sau a unei întrebări adresate de către un elev inteligent,
iar tu să te eschivezi, ocolind răspunsul sau dând un răspuns eronat.
Poate elevii de vârsta mică te cred, dar în faţa celor mai mari ţi-ai
pierdut credibilitatea şi acea aură pe care ar trebui să o aibă orice
profesor, aceea de „atoatecunoscator”.
Pentru a fi un bun
profesor şi pentru a înregistra în în jurnalul tău doar lecţii de succes
şi elevi bine pregătiţi, trebuie să ştii şi cum să prezinţi lecţia, aşa
încât dintr-o lecţie de altfel plictisitoare (cum sunt unele), să faci
una atractivă. Acest lucru îl putem obţine folosind numeroasele metode interesante
şi utile de predare, învăţate de-a lungul anilor de şcolarizare sau la
unele cursuri de perfecţionare, dar şi folosindu-ne de imaginaţia
proprie, de experienţa dobândită în anii anteriori, de nivelul de
inteligentă al elevilor sau de mediul în care au fost crescuţi şi
educaţi, de exemple personale de viaţa ale noastre sau ale elevilor, etc.
Să ştii cum să prezinţi
ceva în faţa mai multor oameni, astfel încât să pari credibil şi să fii
ascultat, nu este o calitate pe care o stăpâneşti peste noapte, ci este
un talent înnăscut sau dobândit după ani mulţi de experienţa,
autostapanire, exerciţiu, renunţare la sine în folosul altora, echilibru
în toate, autosugestie, empatie şi nu în ultimul rând: munca! Învăţare
continuă! Nu-ţi poţi permite niciodată să spui că ai ajuns la un nivel în
care ştii totul şi nu mai ai ce învăţa. Totdeauna va există ceva de
învăţat, de perfecţionat, de urmat, pentru că trăim într-o lume care
evoluează, iar noi trebuie să ţinem pasul cu ea.
Şi pentru că am învăţat
deja că a fi profesor nu este doar o meserie ci este o vocaţie, pe lângă
toate cerinţele prezentate mai sus, dacă vrem să avem lecţii de succes şi
elevi activi la orele pe care le predăm, nu ascultători pasivi şi uituci,
sau mai rău, elevi plictisiţi, nemulţumiţi sau agresivi şi pe deasupra şi
nepregătiţi să facă faţa evaluărilor, trebuie să ne învăţăm să tratăm
diferenţiat fiecare elev în parte. Nicidecum nu mă refer la a împărţi
clasa în bogaţi şi săraci, deştepţi şi mai puţin deştepţi, simpatici sau enervanţi,
etc.
Ştim că nu există doi
oameni la fel. Deci nici copiii nu sunt la fel. Atunci cum putem pretinde
să aibă toţi acelaşi nivel de inteligentă, aceeaşi ureche muzicală,
aceeaşi dexteritate a corpului, aceeaşi imaginaţie bogată sau săracă,
acelaşi nivel de cultura generală sau aceaşi sclipire a minţii?
La unii e nevoie doar de
o explicaţie, alţii au nevoie de două sau mai multe. Unii vin totdeauna
cu temele de casa făcute, alţii de cele mai multe ori nu, pentru că
nimeni nu îi ajuta sau nu le pretinde acasă. Unii vin la şcoală odihniţi,
după o noapte petrecută într-un pat bun şi căldura în casa. Alţii vin
dimineaţă la şcoală, după o noapte întreaga de frig, de ceartă între
părinţi, de munca asiduă sau chiar bătaie.
Ca şi dascăli, trebuie să
ne punem la nivelul lor, să studiem viaţa pe care aceştia o duc în
familiile lor, educaţia pe care au primit-o, nivelul de inteligentă al
fiecărui elev, etc.
Aceeaşi metodă aplicată
în faţa unor elevi da randament, dar poate să nu dea randament în faţa
altora. Noi trebuie să ştim să alegem metodă corectă şi utilă, care să
aducă rezultate pe măsură. Trebuia să îi încurajăm pe elevii timizi,
cărora le e greu să vorbească în faţa clasei şi care preferă să ţină
mâinile la spate, chiar dacă ştiu răspunsul la întrebarea pusă de
profesor. Trebuie să îi lăudam pe aceia care mereu sunt atenţi şi activi
la ore şi să îi încurajăm pe cei mai leneşi, folosind vorba bună, lăuda,
şi chiar recompensă.
Noi trebuie să fim
răbdători cu cei care deşi sunt mereu cu mâna pe sus, dau aproape
întotdeauna răspunsuri greşite. Nu trebuie să le curmăm entuziasmul.
Trebuie doar să-i corectăm cu blândeţe şi să preţuim faptul că au avut
intenţie bună.
Elevii trebuie să se
simtă iubiţi, apreciaţi. Afecţiunea şi prietenia arătată faţa de ei în
cadrul orelor, vor da roadele
aşteptate. Nu e suficient că ei să înveţe sau să răspundă la ore de frică
unei pedepse sau a unei note rele, ci din dorinţa de a fi pe placul
profesorului, de a primi laudele şi aprecierile lui.
Un profesor adevărat va
îmbina totdeauna exigenta cu dragostea şi respectul faţa de elevi, iar
orele lui vor deveni o plăcere, nu un chin pentru elevi. El va trata pe
toţi elevii la fel, fără să supraevalueze pe unii sau să subevalueze pe
alţii. El îi va trata pe elevi diferit doar atunci când va preda lecţia,
folosind acele metode prin care toţi elevii să ajungă să înţeleagă
materia predată, metode care pot diferi de la elev la elev.
Elevii nu trebuie să se
teamă când îl văd intrând pe profesor în clasa. Dimpotrivă, ei trebuie
să-l aştepte cu nerăbdare, să-şi dorească să-l vadă şi să-l asculte.
Să-şi dorească să înveţe ceva nou. Dar asta atârna numai de profesor.
Şi nu în ultimul rând, un
profesor care doreşte să fie iubit, apreciat şi ascultat de către elevi,
trebuie să-şi amintească de vremea când şi el era doar un copil speriat,
aşezat într-o bancă la perete.
Samuel Smiles spunea: „O
bună educaţie cere că educatorul să inspire elevului stimă şi respect şi
nu se poate ajunge la această prin nimicirea individualităţii elevilor şi
prin asuprirea stimei de sine.” Ioana Vaida - prof. inv. primar
|
